Bai, dar ce articol misto am scris !
Tocmai citeam ce-am scris acum o luna si ceva (adica articolul precedent de pe acest blog) si mi-am dat seama ca am asa un stil misto de a scrie ca nici Oana si nici Ema n-ar fi in stare sa ma intreaca. Sau, poate ca m-ar putea intrece, dar numai in anumite conditii. Conditii care tin, in principal (si in secundar), de lenea personajelor citate.
Dar, in afara de a ma lauda mai am oare si un alt motiv pentru a va retine atentia? Pai da, normal. Acesta este faptul ca dupa o lunga vacanta pe care am petrecut-o impreuna cu Oana (ea in Turcia, eu in Grecia), gasca vesela se va reuni inca odata, vineri pe 20 ca sa povestim ce-am facut, cum am petrecut si mai ales ce-am citit. In ceea ce ma priveste, treaba e clara : am citit ofertele agentiilor de turism ca sa gasesc ceva „last minute”, pentru ca nu mi-am putut planifica nimic din timp din cauza fracturii aleia despre care stie tot internetul.
Deci, eu atat va mai spun : sa dea Domnul Dumnezeu si sfantul dracu sa nu veniti, ca de va fi asa, o sa fac ce-a facut tata ! Clar?
Ce-o sa pierdeti daca n-o sa veniti
Vineri 9 iulie, zapacitii bloggeri din Pitesti se vor reuni din nou in sedinta solemna la Libraria Mea. Eu nu va invit sa participati, dar o sa va spun ca daca nu veti veni, va fi nashpa pentru voi. Si asta, din cauza ca veti pierde ultimele noutati in legatura cu asocierea dintre Oana si Ema, in vederea deschiderii unui bordel, de exemplu. Discutiile au ajuns la nivelul la care cele doua matroane (ca patroane nu pot sa le zic) trebuie sa decida daca ii vor filma pe toti clientii in exercitiul functiunii, sau doar pe cei imediat santajabili. Cred ca vineri va fi ziua istorica in care se va decide acest lucru.
Dar in afara povestii cu bordelul, colegele mele mai au si alte proiecte indraznete : Ema vrea sa dea lovitura cu un reportaj bomba (subiectul e secret, deocamdata), astfel incat televiziunile sa se bata pe ea, iar Oana vrea sa se lase de scris si sa se apuce de o chestie serioasa. Eu i-am sugerat sa se apuce de contabilitate, dar ea sustine ca are o meserie nobila la baza (aceea de inginer electronist), asa ca s-ar putea sa se apuce de reparat aparate de radio si televizoare, ca tot a aflat ce e ala un tub electronic denumit PL500, citind romanele lui George Arion.
Pe de alta parte, la intalnire este musai sa vina si Raluca, desi sunt luni bune de cand n-am mai vazut-o pe acolo. Raluca va trebui sa ne povesteasca despre mutarea de la Arges TV la Adevarul de seara si sa ne propuna fiecaruia dintre noi sa realizeze cate un Portret de pagina 16. Eu m-am si gandit despre ce-o sa-i povestesc, cand o sa-mi vina randul : despre modul in care am atras un investitor francez la Pitesti.
Nici intalnirea cu Adi Canguru’ nu trebuie ratata. Cine, oare, in afara de el ii mai poate gasi scuze lui Base pentru ceea ce se intampla in tara asta, si cine ar mai fi in stare sa-l considere cool pe acelasi Base hahaitul?
Acestea fiind zise, eu, in calitatea mea de personaj si blogger extrem de controversat, va astept tot cu gipsul pe mana dreapta, pentru a nu va povesti nimic.
Bookfest
Daca tot ne stie lumea de cititori… mergem si noi ?
Inclestarea regilor – George R R MArtin
Inclestarea Regilor este continuarea cartii Urzeala Tronurilor, din seria Cantec de Gheata si Foc. Ceva mai multe personaje, putin mai bine conturate, un razboi in toata regula si putin misticism. Pe scurt, aceasta e povestea. Copiii Stark incep sa se maturizeze inainte de vreme. Unul e rege in toata regula (Robb), al doilea a devenit lord si isi descopera capacitatile neomenesti de a comunica cu lupul sau (Bran), Sansa e prizoniera dusmanilor familiei sale, Arya merge pe cont propriu si duce un razboi prea dur chiar si pentru un adult, daramite pentru o fata de 8 ani. Pana si mezinul (Rickon) intelege greutatile razboiului si renunta la capricii pentru a supravietui, iar bastardul, Jon, se confrunta deja cu fortele de dincolo de Zid.
Povestea se complica, deja miza creste, fiecare lupta din rasputeri sa supravietuiasca pentru ca, deocamdata niciunul dintre fratii Stark nu mai spera sa se reuneasca cu ceilalti. Ne ajuta sa percepem situatia acestor personaje lady Stark, mama lor, aflata la randul ei departe de oricare dintre copiii ei, ducand si ea propria lupta pentru a-i salva de la moarte.
Daca in primul roman personajele ramaneau oarecum enigmatice, acum cititorul le stie deja trecutul si le poate banui viitorul.
Cartea este scrisa in acelasi stil, al abordarii lucrurilor din perspectiva cate unui personaj. Pe rand, vedem din diverseunghiuri atat viata la Curte, cat si razboiul dintre regii tinutului. Stilul este acelasi. Detaliile sunt usor de parcurs si de retinut, scenele de razboi nu sunt greoaie sau de neinteles, iar logica evenimentelor permite patrunderea cititorilor in Westeros, in acest tinut al legendelor si al regilor.
Magia consta, cred, in faptul ca indifirent despre ce e vorba intr-un capitol, intotdeauna cititorul are in minte aceeasi intrebare: Ce se intampla acum cu copiii si cu lupii lor? Razboiul, greutatile, prietenii, tradatorii, totul nu pare sa fie decat o mare aventura menita sa ii pregateasca pe acesti copii pentru viitor, pentru lupta cea mare care urmeaza sa aiba loc impotriva fortelor inca necunoscute de dincolo de Zid.
Dany, regina de dincolo de ape se maturizeaza si ea la randul ei si isi creste cei trei dragoni departe de aceste locuri.
Cartea urmatoare se anunta la fel de interesanta, desi cu mai multe personaje implicate in actiune si cu aparitia fortelor supranaturale. Cantec de Gheata si Foc este o capodopera a genului, cu atat mai mult cu cat nu urmareste soarta unei lumi in mana unor personaje,(ca in trilogia Stapanul Inelelor), ci soarta unor personaje in contextul unei lumi schimbatoare. 
Parfumul vaduvei negre
Parfumul vaduvei negre miroase a succes… Am devorat cartea, si nu din cauza personajelor reale, ci datorita scriiturii. Oana Stoica Mujea e genul de femeie care stie sa pastreze un secret si m-am prins destul de greu cine e criminalul. Trebuie sa racunosc ca pana la jumatatea cartii eram convinsa ca Oana este ucigasa cu sange rece… Blocata de un bustean departe de restul bloggerilor – ce convenabil.
Cum spuneam, cartea este construita bine – carcotasii ar putea spune ca seamana prea mult cu un episod din CSI sau Lege si Ordine. Asta nu anuleaza insa cu nimic talentul si capacitatea de a crea scene reale si usor de citit si de digerat. Meritul Oanei este ca nu te trimite intr-o realitate creata artificial, ci construieste parca fiecare detaliu in jurul realitatii cititorului.
Ciutacu este rapit – asta a fost partea care mi-a placut cel mai mult pentru ca nu ma dau in vant dupa acest personaj. Ca si personaj al cartii nu pot sa spun ca ii traiesc reactiile. Cred ca singura problema a romanului e ca Oana a mizat prea mult pe faptul ca cititorul deja cunoaste personajele, dar nu cred ca dauneaza in vreun fel. Rapiditatea cu care se succed evenimentele si imprevizibilul nu iti lasa timp sa te gandesti la cat de bine sunt conturati actorii.
Surpriza placuta pentru mine este George Cernatescu – criminalul de rezerva cum imi place sa ma gandesc la acest personaj. Vorbeste putin, dar are un rol important in desfasurarea evenimentelor. Despre celelalte personaje nu as putea sa povestesc. Le-am retinut pe Crina, cu care deja eram familiarizata din primul roman – Indicii Anatomice – si pe Mana Ciutacu, care mi se pare de departe cel mai uman dintre personajele romanului. Toti actorii insa intra exact la momentul potrivit in scena ca sa ai timp sa ii asezi la locul lor.
Ajung la partea mea preferata. Lala. Mai nebuna decat in Indicii anatomice, cred ca abia acum Lala si-a dezvaluit identitatea. Iolanda Stireanu se dezvolta si se vede ca Oana a lucrat mult cu acest personaj. Descrierea starilor ei si replicile pe care autoarea i le atribuie ne dezvaluie un personaj complex pe care presimt ca il vom descoperi in alte forme in cartile viitoare. Lala este partea ascunsa a oricarei femei, adica exact ceea ce ne dorim sa fim, dar nu avem curajul.
Parfumul vaduvei negre e o poveste interesanta a unui complot la nivel inalt care se transforma in crime ordinare. Material pentru un roman gros era suficient, dar Oana a avut curajul sa sintetizeze si sa scoata un roman in care nu ai timp sa te plictisesti. Informatiile vin repede, in avalansa. Cititorul nu are timp sa iasa din atmosfera de la cabana decat atunci cand actiunea se termina. Este un roman politist in adevaratul sens al cuvantului, iar povestea la persoana I il face incredibil de credibil.
Cu alte cuvinte, daca Ciutacu o sa dispara o saptamana inainte de alegeri din peisaj, o sa stiu cu siguranta unde e … si e numai meritul Oanei.
Anunt important
Clubul bloggerilor ar fi trebuit sa se reuneasca vineri 12 martie la „Libraria mea” pentru a discuta despre ultimul roman al Oanei, „Parfumul vaduvei negre” si pentru o sesiune de autografe oferite de catre autoarea acestuia.
Din motive ce tin de disponibilitatea unora dintre membri, aceasta intalnire s-a amanat cu o saptamana, deci ne vom vedea pe data de 19 martie. Ordinea de zi ramane neschimbata.
Nu uitati : acum ca a devenit celebra, Oana nu mai da oricui autograf. Asa incat noi vom fi privilegiati (sper). Cumparati cartea, cititi-o si veniti cu ea vineri ca sa obtineti autograful. Cu putin noroc, chiar il veti avea.
Parfum de nedreptate !
Viaţa ca un ospiciu sau metafizica delirului
Cunoscut mai ales ca poet, Nichita Danilov surprinde plăcut şi ca prozator, dovadă fiind romanul „Locomotiva lui Noimann”, apărut în anul 2008. Acesta încheie trilogia intitulată „Tălpi”, care a debutat în 2004 cu romanul „Şotronul” (2004), fiind urmată de „Maşa şi extraterestrul” (2005), toate fiind publicate la aceeaşi editură, Polirom.
Evoluând pe linia prozatorilor ruşi, precum Gogol sau Bulgakov, dar având şi certe filiaţii urmuziene (prin personajele sale nonfigurative, precum oamenii-mâini, femeia-salcie sau piciorul însufleţit), Nichita Danilov dovedeşte o imaginaţiei fără limite, însă bine controlată în planul connstrucţiei narative, având drept rezultat o operă care fascinează la nivelul metaforelor şi al descrierilor celor mai inedite.
Desfăşurarea povestirii este halucinantă şi halucinatorie. Opţiunea pentru absurd este motivată existenţial: „Realitatea, pentru a exista, are nevoie, pe zi ce trece, de o doză de irealitate din ce în ce mai consistentă. Celulele realităţii noastre anoste s-au obişnuit să îşi primească doza zilnică de vid mai mult sau mai puţin imaginar. Suntem obişuiţi să trăim la o anumită tensiune. Pentru asta avem nevoie de drog şi de alcool”.
Cartea poate fi citită şi în cheia unui mic tratat de gnoseologie, dată fiind preocuparea personajelor pentru adevărul, unic şi polimorf: „ Stând ore în şir într-un picior, constată că adevărul cocostârc şi adevărul barză, deşi au ciocuri diferite şi se hrănesc cu şerpi şi broaşte şi clămpănesc la fel, constituie unul şi acelaşi adevăr, care poate îmbrăca, indiferent de anotimp sau oră, două forme: una masculnă şi alta feminină. Întinzându-se pe jos, masterandul descoperi şi adevărul baltă. Concentrându-se, Oliver vru să surprindă cu privirea şi adevărul peşte, dar, spre uimirea lui, dădu peste un chiştoc, pe care în lipsă de altceva mai bun îl mestecă. Descoperi adevărul glastră şi adevărul vază. Un timp stătu pe masă, în chip de boboc de trandafir, apoi, urcându-se pe pervaz, preţ de câteva zile jucă rolul de muşcată. Stătu astfel acolo, frecându-şi mereu frunzele de gratii, până când într-o noapte veniră nişte oameni îmbrăcaţi în halate albe şi îl legară din nou de pat. Atunci, ca să îi inducă în eroare, Oliver se metamorfoză pe rând în pijama, în papuci de casă, în cearşaf şi pătură, sfărşind prin a se confunda cu oala de noapte ce se ascundea de el sub pat. Ajuns în această stare, masterandul medită mult la adevărul ultim, care mirosea acum destul de urât”.
Situate la graniţa dintre luciditate şi delir, dintre realitate şi vis, adică pe cea mai fragilă dintre toate graniţele posibile, personajele lui Danilov au darul seducţiei irezistibile, purtându-ne pe parcursul lecturii în interiorul unor dimensiuni în care spiritul critic se dovedeşte inoperaţional, în locul lui manifestându-se îndoiala carteziană, a cărei exacerbare în absurd face să pierdem orice contact cu lumea aşa cum o ştiam noi. Peste ruinele acesteia se naşte plăcerea gratuită a lecturii.
„Urania” – J.M.G. le Clezio
Ce aş mai putea spune eu despre J.M.G. Le Clezio şi să nu fie cunoscut? Faptul că în 2008 a luat premiul Nobel pentru Literatură spune totul. S-a născut în aprilie 1940, a scris peste 40 de romane, povestiri, nuvele şi eseuri. A început să scrie la vârsta la care alţii de-abia se deprindeau cu literele: 7 ani. „Urania” te fascinează încă de la început. Un băieţel francez construieşte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o lume a sa, pură şi încântătoare, pentru a se refugia de relele care-l înconjurau. Timpul trece şi Daniel Silitoe devine geograf. Meseria îi îndrumă paşii către Emporio, o lume a cercetătorilor, un fel de cetate a antropologilor, istoricilor şi bancherilor. Însă nu acest loc îl va marca ci un ţinut apropiat, a cărei legendă o află de la Raphael, unul dintre locuitorii de la Campos. Campos: un loc în care cei câţiva băştinaşi sunt foarte apropiaţi de natură. Nu au şcoală şi nici nu simt nevoia, pentru că întemeietorul acestui sat, Anthony Martin, zis Jadi (Antilopa) i-a învăţat că Viaţa este cea care le predă tot ce trebuie să ştie. Nu au spitale, pentru că „leacurile bolilor stau în plante şi în mângâieri”. Nici credinţe nu au, înafară de cea în propriile puteri. Cerul este venerat, locuitorii din Campos adunându-se în anumite seri pentru a studia stelele: „Pământul este trecător, cerul rămâne veşnic acelaşi”. Limba care se vorbeşte la Campos („câmpuri”, în spaniolă) este Elmen. Atunci când au pătruns în această comunitate, locuitorii, de toate naţiile şi culorile, se aflau într-un punct de răscruce în viaţa lor: fie aveau probleme cu legea, fie luaseră parte la o tragedie; cu toţii au reuşit pe parcurs să-şi găsească aici echilibrul interior. „Cei care vin la Campos sunt la capătul drumului, nu au un alt loc în care să mai meargă”. Campos a devenit pentru toţi un loc sacru, care, chiar şi înconjurat de sate dezvoltate, nu se alterează de obiceiurile şi mentalităţile acelor vremuri. Totul se destramă însă când cercetătorii de la Emporio încep să vadă acel ţinut ca pe o afacere profitabilă în domeniul imobiliar. Aşa că au evacuat zona, iar locuitorii au plecat asemeni unui stol de fluturi spre alte locuri. Mărturisirile lui Raphael despre frumuseţea locurilor şi oamenilor de la Campos, admiraţia faţă de Thomas Moses, relaţia cu Dahlia, întâlnirea cu Lili din lagună, grădinile Atlas, colegiul Emporio şi în cele din urmă plecarea poporului-curcubeu toarnă splendorile ţinutului Campos în forma perfectă a Uraniei, ţara creată de Daniel în copilărie…
„Trebuie să învăţăm cu toţii să fim mici pentru a deveni oameni” – p. 83
„Uneori nu-i nevoie de vorbe pentru a spune lucrurilor pe nume” – p. 143
Vladimir Tismăneanu – Cortina de ceaţă
„Cortina de ceaţă” este un dialog plin de informaţii despre politica post-iliesciană, despre măşti şi ipocrizii, despre condamnarea comunismului şi despre lupta împotriva corupţiei endemice. Mircea Mihăieş şi Vladimir Tismăneanu discută – fie detaşat, fie pasional – despre evenimentele politice, sociale şi economice de după 2004, încearcă să delimiteze personaje cu contur evanescent (Ioan Talpeş, Virgil Măgureanu, Corneliu Ciontu, Vlad Hogea, Alex Mihai Stoenescu…), enunţă idealuri trădate, erori şi perversiuni politice dâmboviţene.
Cartea merită citită în ideea de a înţelege mai bine culisele politicii româneşti recente, dar părerea mea este că se impun unele rezerve. Traian Băsescu şi PD-L mai au încă foarte multe de dovedit şi orice idealizare este ridicolă: o Lege a Lustraţiei este departe de a se scrie, un Proces al Comunismului este departe de a se organiza. Deci efectele concrete ale asanării morale lipsesc.
Cartea este de mare ajutor jurnaliştilor şi politicienilor tineri. Citind-o, omul care consumă ocazional politică ar trebui să-şi înţeleagă mai bine condiţia de elector şi să înveţe reziste manipulărilor.
Volumul constituie partea a patra a dialogurilor purtate de cei doi analişti ai fenomenului politic şi social din România. Celelalte trei sunt: „Balul mascat”, „Incet, spre Europa” şi „Schelete in dulap”.
Clubul bloggerilor 